Revivalul musicalului „Chess” pe Broadway a fost întâmpinat cu așteptări amestecate, și nu fără motiv. În ciuda influenței ABBA și a unei distribuții talentate, producția rămâne ancorată într-o poveste încâlcită și o prezentare slabă, punându-l pe Lea Michele în lumina unei recepții reci. Să vedem cum se desfășoară spectacolul la Imperial Theatre și ce ne oferă această producție intens așteptată.
Premise și Prezentare
Încă de la ridicarea cortinei la Imperial Theatre, „Chess” pare să fi renunțat la început. Decorul simplu, constând într-un semicerc de scări metalice pe care se află orchestra, nu reușește să creeze o atmosferă propice unei povești captivante. Musicalul nu a reușit să depășească statutul său de „eșec cu elemente de concert”, complicând astfel și mai mult un deja dificil cvadrilater amoros din Războiul Rece.
Regizorul Michael Mayer nu aduce niciun element inovator, punând presiune pe prestațiile vocale ale protagoniștilor Lea Michele, Aaron Tveit și Nicholas Christopher. Acesta din urmă reușește, într-adevăr, să impresioneze prin interpretarea sa vocală remarcabilă, dar este insuficient pentru a salva spectacolul de la monotonie.
Personaje și Performanțe
Lea Michele, în rolul lui Florence, aduce o interpretare vocală competentă, dar lipsită de emoție autentică. Personajul său, deși dotat cu cântece puternice, nu reușește să cucerească audiența. Pe de altă parte, Nicholas Christopher strălucește în rolul campionului rus Anatoly, reușind să facă muzica să strălucească într-un spectacol altfel lipsit de strălucire.
Aaron Tveit, în rolul arogantului campion american Freddie Trumper, aduce o dinamică specială, deși uneori interpretarea sa pare lipsită de energie. Momentul său din deschiderea actului doi cu „One Night in Bangkok” lasă de dorit, pierzându-se în contextul general neimpresionant al scenei.
Conținut și Coerență
Povestea „Chess” suferă de o complexitate care depășește adesea atenția publicului. Folosirea simbolisticii șahului ca metaforă politică și amoroasă este exagerată, iar scriptul slab semnat de Danny Strong nu reușește să ofere claritate sau coeziune. Arbiterul, interpretat de Bryce Pinkham, este împovărat de un text slab, plin de glume nepotrivite care nu aduce niciun plus de valoare producției.
Muzica, deși memorabilă, nu reușește să îmbunătățească povestea sau să implice publicul. Deși piesele sunt pline de energie și melodicitate, ele nu se intercalează funcțional în narațiunea teatrală, transformându-se mai degrabă într-o succesiune de concerte fără legătură.
Biletele scumpe, care pot ajunge până la 216 dolari, par să nu justifice dezamăgirea generală a serii. În ciuda talentului individual din distribuție, „Chess” nu reușește să depășească obstacolele unei narațiuni prea încâlcite și unei producții fără suflet autentic.
